DIN GROAPA MORTII M-A SCOS



Prinși în întunericul tenebrelor, fără veste,
Cu năzuințe către munte, spre înalte creste.
N-am fi ieșit din văile prăpăstioase, adânci,
De nu ne ridica, Cel Sfânt, sus pe stânci.

Am răsărit sus pe stânci... așa dintr-odată,
Sub harul iubirii Divine, peste noi revărsată.
Sfărâmat este al păcatului greu, negrul zid.
Și-n zorii dimineții cerurile ni-se deschid.

Prin focul încercării suntem noi curățiți.
Și-n oglinda Scripturii, zi de zi descoperiți.
O râpă în drumul spre cer și durerile-n vale,
Nu ne sunt piedici... pe-a Lui Isus cale.

Căci... clipă de clipă... El: veghează... ne ocrotește...
Al nostru Rege, în iubire, nicicând nu obosește.
El și-a dat viața... ca jertfă pentru noi... pe cruce.
Și zi de zi... înspre cer... sufletul ni-l conduce.

În pieptul meu, Isus Hristos, s-a luptat cu fiara,
Ce și-a înfipt adânc și cu foame mare... gheara.
Fericiți, ochii mei văzură o minunată minune,
Din groapa morții... Isus m-a scos... o pot spune.

Negrul întuneric... a fost risipit de lumină.
Iubirea divină... prin Har mi-a iertat orice vină.
Nici umbre de temeri nu-mi pot prinde gândirea,
Căci în Harul iubirii am primit și eu mântuirea.

Sufletul cu durerea potolită... spălat de vină...
Bucuria revarsă... cu euforie... în fericire deplină.
Izvorâte... din pacea Slăvii... mulțumirile noastre...
Pătrunse-s de lumina Luminii Sfinte... din astre.